Primul și singurul site de umor din Republica Moldova.

Reporter INCOGNITO la piața de boarfe

Reporter INCOGNITO la piața de boarfe

Vecina mea, soră medicală la un spital din capitală, și-a vândut chiloții cu 3 lei perechea. Și-a vândut și rochiile, și gențile, și cizmele de iarnă. O altă vecină, profesoară la unul din colegiile din capitală și-a vândut toate costumele pe care le-a purtat an de la an la careurile solemne. Intelectualii ies în stradă goniți de sărăcie, goniți de panica și de frica de a nu avea ce pune copiilor pe masă. 

Maria lucrează asistentă medicală la un spital din capitală. Are 42 de ani și trei copii, doi dintre care în clasele primare. În fiecare duminică, cu noaptea în cap,  încarcă în mașină câțiva saci cu haine și se duce la piața de vechituri. A convins-o să meargă cu ea și pe Nicoleta, o altă vecină de-a noastră, profesoară la colegiu.

Maria: Știi cât este de umilitor să vezi cum oameni străini răscolesc prin hainele tale care, chiar dacă le-ai spălat cu grijă şi le-ai călcat,încă îți mai păstrează parfumul?… Ştii cât de umilitor este să-ţi vezi hăinuţele întinse pe jos, pe marginea drumului şi încă şi să fii  numită  „speculant” de vreun cumpărător… 

Frica

Cea mai mare frică a Nicoletei este să nu fie recunoscută de cineva din elevi sau rude, iată de ce, merge întotdeauna la pieţile din afara oraşului, mai departe de Chişinău, mai departe de feţe cunoscute.

Nicoleta: Nu-i nimic ruşinos în ceea ce fac, dar imaginea de profesoară nu se leagă nicidecum de cea de vânzător de vechituri. De-a lungul anilor, acestă meserie a fost considerată una de elită şi chiar dacă acum trăim în sărăcie lucie, suntem obligaţi să mimăm mândria şi prestigiul de a fi profesor. Trist, dar pieţile de vechituri sunt pline de profesori. Am ajuns în stradă. Nevoiţi, practic, să cerşim…

Curioasă să văd cum arată o piaţă de „profesori” ajunşi să-şi vândă lucrurile din casă, am hotărât să le însoţesc pe vecinele mele în una din zilele de piaţă, dar nu ca reporter, ci ca vânzător, pentru că „doar aşa poţi să înţelegi adevărata dramă lăuntrică, tristeţea, umilinţa, ruşinea şi disperarea unui  profesor ajuns la mila unui cumpărător la fel de sărac ca vânzătorul”.

Recunosc, deşi la început ideea mi s-a părut genială, în momentul când am început să pregătesc „marfa”, am simțit o anumită doză de frică. De fapt, nu…nu frică, mai degrabă de ruşine – un fel de disconfort. Pentru ca nu-mi ajungea curaj să merg la piaţă, a trebuit să recurg la un şiretlic şi s-o implic şi pe prietena mea, Lidia. Ceea ce pentru mine era „subiect pentru reportaj” , pentru ea a devenit o aventură. Ei i s-a părut distractiv să fie pentru 2 zile „reporter sub acoperire”.

[…]

Umilința

Oameni săraci, cu mâinile încrețite de muncă și frig răscolesc hainele mele. Faptul că îmi ating hainele fără a-mi cere permisiunea, mi se pare un fel de viol psihologic. Mă deranjează asta. Abia mă abțin să nu strig la femeia care, după ce a întors pe zece părți o rochiță de-a fetiței mele, o aruncă jos, peste celelalte hăinuțe. Probabil că mimica mea arăta toată revoluția lăuntrică, pentru că Nicoleata, care era lângă mine, s-a apropiat și mi-a spus încetișor:

– Eu fix așa m-am simțit prima dată, dar am încetat să mai fiu sentimentală chiar din prima zi când am ajuns acasă cu pungile pline cu legume, paste și chiar o bucățică de carne. Sărăcia te obligă să renunți la orgolii, rușine și umilință.

Cât noi cu Lidia ne făceam câteva selfi-uri pe fondalul pieții, de noi s-a apropiat un bărbat care, paradoxal, s-a arătat interesat de telefoanele „antice” zgârâiate și vopsite cu ojă roșie pentru unghii de către fiicele mele. Omul se apropie de mine și îmi spune aproape în șoaptă.

– Poliția criminalistică. Săptămâna trecută s-au furat cinci telefoane mobile și avem bănuiala că vindeți marfă furată. 

Mă uit nedumerită la telefoanele mele chinuite și îl întreb: „Cine ar fura așa telefoane? Nu vrea să le cumpere nimeni nici cu 50 de lei!”

Este intrzisă vânzarea telefoanelor. O să vă intentăm proces verbal.

Cum să-mi intenteze proces verbal? Recunosc, mi-a sărit țandăra.

– Uitați-vă un pic în jur. Ceea ce se întâmplă în această piață nu este business, dar o măsură disperată de supraviețuire. Prezența inspectorilor de la poliția criminalistică în această piață este rușinoasă. Criminalii nu sunt aici, printre vechituri, dar în altă parte. Căutați-i și lăsați-i pe acești oameni săraci în pace! 

Pentru că tonul meu era un pic ridicat, vânzătorii din jurul meu și-au dat seama ce se întâmplă, așa că au început să se revolte și să comenteze. Atunci mi-am dat seama de ce el vorbea cu mine în șoaptă. Pentru a nu ațâța spiritele. Într-un final, inspectorul a plecat lăsându-mă cu tot cu telefoane și „avocații” din jurul meu.

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI!

Muligambia
Muligambia

Dacă ar călători prostia, destinația finală i-ar fi Muligambia.